La lei cu ei!
Situl http://www.biserici.ro ne anunta ca face recrutari de romani, in special tineri, pentru expeditii de misionariat in Orientul Mijlociu . Altfel spus, in tari musulmane. Da, ati citit bine, MUSULMANE. Motivatia, prezentata ca un plan de afaceri gata de a fi trimis unei Bancii Europene De Dezvoltare, suna cam asa:
Mai jos sunt cateva elemente care sustin viziunea noastra: a) Nevoia mare de misionari in tarile mentionate mai sus; b) Potentialul evanghelic imens care exista in Romania - aproximativ 500,000 [de potentiali calugarasi si misioanari]; c) Distanta mica intre tara noastra si campul de misiune; d) Costurile reduse pentru trimiterea unui misionar roman in comparatie cu un misionar occidental; e) Accesul relativ usor al cetatenilor romani in aceste zone - vize, transport; f) O asemanare de cultura intre Romania si tarile tinta, ceea ce va face ca procesul adaptarii sa fie mult mai usor;Ma intreb daca acesti antreprenori spirituali (ce par a fi membrii unui grup independent ce se grabeste sa il intilneasca pe Creator inainte de sorocul Armaghedonului) au auzit de unul, Osama, care are obiceiul de a face cupe de nectar divin (ca vinul l-a interzis Allah, binecuvintat fie numele sau), din teasta celor care incearca sa ii tenteze pe musulmani cu apostazia. Sau, de faptul ca in Arabia Saudita misionariatul e interzis si poate duce la variate pedepse, inclusiv decapitarea. Macar daca parintele Corogeanu, saracul, nu ar fi inca incurcat cu povestea de la Tanacu. El sigur ar fi facut fata legiunilor de demoni si ne-ar fi scapat si pe noi, vorba cronicarului, de multa aparatura si de mult bine.
posted by SAM @ 8/02/2006 05:43:00 AM
1 Comments:
Violenţa şi sacrul.
Pornind de la ştirea uciderii unei călugăriţe într-o mănăstire
I. Maricica Irina Cornici, 23 de ani, o călugăriţă de la Mănăstirea ?Sfânta Treime? din Tanacu, judeţul Vaslui, a murit în chinuri groaznice, provocate de către stareţul mănăstirii, preotul duhovnic şi câteva călugăriţe.
În 10 iunie preotul duhovnic Petru Corogeanu, 29 de ani, împreună cu alte patru călugăriţe din mănăstire, cu vârste între 20 şi 32 de ani, au sechestrat-o pe Maricica într-o chilie şi au legat-o cu sfori de mâini şi de picioare. Trei zile mai târziu, din cauza manifestărilor de opunere ale tinerei, cei cinci au legat-o cu lanţuri si lacăte de o cruce de lemn, în frig şi fără mâncare. I-au înfundat în gură un prosop pentru a nu le deranja rugile şi slujbele cu urletele sale. Ea a murit în seara zilei de 15 iunie.
Maricica (sora Irina) a ajuns la mănăstirea Tanacu în urmă cu trei luni pentru a-şi vizita o prietenă şi a fost convinsă de aceasta şi de stareţ să rămână acolo. Tânăra, care provenea de la un orfelinat din Arad, a acceptat. Cu o lună în urmă a început să se simtă rău, iar crizele pe care le facea au fost interpretate drept lucru necurat, motiv pentru care staretul şi celelalte călugăriţe au susţinut că tânăra este posedată de diavol. Preotul Petru Corogeanu a hotărât legarea sa pentru ?a scoate duhul rău din trupul său.?
?Era bolnavă şi era bolnavă de duhuri rele. Am făcut rugăciuni. A fost trei zile, da, legată pentru violenţa pe care o făcea, şi dacă s-a intâmplat să intre în comă şi să facă infarct... Din punct de vedere duhovnicesc am făcut un lucru corect, foarte corect. I-am făcut slujbe trei zile la rând, de dezlegare, molifte, se poate spune şi exorcizare. Nu i-am rupt capul, nu i-am rupt nimic, decât la mâini şi la picioare?, a declarat stareţul Daniel televiziunii.
?Din cauză că era bolnavă la cap a trebuit să fie ţinută în chilie (...). Am început s-o tratăm aşa, am zis că întâi cu rugăciuni, cu mila lui Dumnezeu, dacă nu se face bine o ducem la doctor şi am încercat aşa câteva zile, şi aşa a fost voia lui Dumnezeu, că a decedat?, spune şi călugăriţa-făptaşă Marta.
Maricica fusese internată la Spitalul Judeţean de Urgenţă, secţia psihiatrie, cu două luni înainte, dar fusese externată la cererea reprezentanţilor mănăstirii şi a fratelui tinerei .
II. Émile Durkheim demonstrează în Formele elementare ale vieţii religioase (1912) valoarea de fapt a credinţei. Este evident că credinţa este ceva subiectiv, indus, compulasatoriu, nevrotic, structural, spiritual, cultural etc. (conform definiţiilor diverse propuse de sociologi, psihologi sau antropologi), însă, natura sa de fapt social, adică ceva obiectivat în societatea umană, nu poate fi ocolită. Credinţa în supranatural sau în divinitate, respectiv ?sentimentul sacrului?, este un conţinut (ideologic, pentru Marx; simbolic, pentru Weber) care, în societate, apare întotdeauna transfigurat ca obiect de cult, ritual, tabu, sancţiune, recompensă, coerciţie etc., deci, drept ceva socialmente consultabil.
Una dintre formele curente prin care sacrul apare manifest este violenţa. Ritualurile privative, canoanele, exorcismele, automutilările, flagelările, pedepsele etc. sunt câteva forme atestate de Durkheim în istoria religioasă a umanităţii.
Ceea ce mi se pare evident este faptul că nu doar ?religiile arhaice? sau ?cultele primitive?, proslăvite fascinatoriu de istorici ai religiei precum Mircea Eliade, comportă forme violente de manifestare a sacrului, ci toate religiile şi cultele, chiar şi cele care au fost părtaşe secularizării şi laicizării insituţiilor, precum creştinismul. De aceea, probabil, una dintre cele mai importante analize pe care o putem face credinţei nu este neapărat un ?istoric al interpretărilor sale? ci o privire asupra relaţiei dintre violenţă şi sacru.
Isus, precum mulţi alţi reformatori religioşi, a fost persecutat şi imolat. Aceasta este violenţa sacrificială care fundează Creştinismul, asemănător şi altor religii. În numele lui şi a uciderii sale (Răstignirea) s-au ridicat biserici şi culte, care au continuat violenţa. Violenţa este legată aici de două aspecte: (1) instituirea de tabuuri şi reguli dintre cele mai violente, în numele mântuirii; şi (2) instituirea unei pedagogii opresive a credinţei. Violenţa e legată de persecutarea şi exterminarea nonadepţilor (cazul Biserciii Catolice în misiunile ei de convertire în colonii, respectiv prin fenomenul Inchiziţiei este suficient); de segregaţia şi violenţa de clasă, de statut, de rasă, de neam, de gen şi sexuală (primele care ne vin în minte sunt războaiele şi conflictele religioase, respectiv tratarea dispreţuitoare a femeilor în cadrul creştinismului, precum în cazul majorităţii religiilor); de manipularea violentă a conştiinţelor (prin promiterea mântuirii, oamenii sunt dispuşi să facă orice, inclusiv acte de violenţă ? cu cât sunt mai credincioşi cu atât mai multe ? pentru religia sa şi liderii lor religioşi); de violenţa instituţională a Bisericii ca regim de putere (diverse biserici naţionale impun decizii în numele?binelui divin? fără să mai consulte realitatea socio-politică a prezentului, care evident este mult diferită de cea la care face trimitere scripturile, astfel producând adesea rău societăţii etc.).
Pedagogia şi învăţarea încă din societăţile secrete cele mai arhaice este legată de pedeapsă, persecuţie, segregare şi violenţă. Sacrul a fost întotdeuna prezent în educaţie, ca morală, ideal înalt, mântuire, şi s-a asociat întotdeuna cu forme de violenţă asupra învăţăceilor. Forma perfectă a întâlniri celor două este mănăstirea unde găsim atât stricteţea tabuurilor şi canoanelor, cât şi persecutarea pedagogică din partea celor investiţi cu har, adică putere ierarhică. Violenţa şi sacrul sunt intim legate astfel într-un spaţiu critic, foarte asemănător închisorii sau azilului descrise de Foucault .
În fine, tot arsenalul de gesturi, rituri şi ceremonii religioase sau pseudoreligioase (adică care fac trimiere la acea ?religiozitate difuză?, nu neapărat la culte şi religi instituţionalizate, precum revivificări spiritualiste ale politeismului, naturismului, păgânismului sau magiei) conţin o bună doză de violenţă prescrisă şi practicată cultural (să ne gândim doar la cuiele fachirilor sau la poţiunile de leac fabricate din substanţe toxice) şi ca pedagogie a mântuirii (ori cel puţin a dobândirii de sănătate sau putere) etc .
III. Există însă forme spirituale agresive şi în pedagogia laică. Nu întâmplător, însă, modelul lor este unul religios. În cultura românească, pe linia unor Iorga, Blaga, Noica s-a marşat începând din perioada interbelică (pentru a vorbi doar de epoca modernă) pe vestirea unei revigorări a spiritului prin metodele Bizanţului teologal, în particular, prin metoda dogmatică sau a ortodoxismului militant. Astfel, Blaga prevede o nouă epocă dogmatică care să (1) mântuie şi să (2) disciplineze lumea, în numele (violenţei şi al) sacrului; iar Corneliu Zelea Codreanu, liderul charismatic al mişcării legionare, pune în act această pedagogie, şi anunţă, în numele ortodoxismului românesc, celor care doreau să se înscrie în detaşamentele Legiunii (care pregăteau persecuţii şi crime): ?să vină aici numai cei care cred năţărmurit.?
Chiar dacă mai puţin explicit violente, formule de învaţare a adepţilor/discipolilor similare pedepselor mănăstireşti au continuat până la sfârşitul secolului XX în cultura română să fascineze şi să constituie un prestigiu foarte înalt. Astfel, retragerea iniţiatică şi recluziunea de pustnic care întoarce spatele societăţii şi modernităţii a lui Noica pe Muntele Păltiniş, şi antrenarea acolo a discipolilor săi, prin formule paideice şi tehnici maieutice, în semiclandestinitate, este considerată, încă, forma cea mai prestigioasă de cultură a ultimilor 50 de ani în România. De altfel, acest lucru este confirmat de repetatele întâlniri din istoria României dintre violenţă şi sacru, de la cele mai evidente, precum cea ilustrată de cazul mişcării legionare (al cărui membru Noica fusese), ca mişcare pedagogică de ?salvare a neamului românesc?, până la curenta asociere dintre Armată şi Biserică, binom al cărei prestigiu scandalos este reprezentat cultural de paradele ?militaro-religioase? care însoţesc evenimente socio-culturale ?de seamă? .
Post a Comment
<< Home