P A G I N I . C O M : ARHIVA PRE 2006, SITUL ACTUAL LA PAGINI.COM/BLOG

Idei de Schimb--Mari Români la care te aşteptai mai puţin

Ştefan cel Mare şi Sfânt sau Omorâtorul-de-Munteni? Aceasta-i întrebarea... Sondajul-concurs-eveniment media Marii Români s-a oprit. Prora îi e împotmolită în nămolul clişeului. La pupa, Ştefan cel Mare şi Sfânt, vegheat de capete tăiate de boieri munteni, ne flăşuieşte cu puplanele anteriului. Mai ceva ca un cânătreţ hip-hop înconjurat de proto-mass-media vixens. Maria de Mangop, Voichiţa, Evdochia şi, după ultima numărătoare, alte 50 de servitoare şi copile. Meritele? A construit multe biserici. Câte una pentru fiecare încălcare a poruncii "Să nu ucizi." Pentru poruncile mai mici, cum ar fi, "să nu râvneşti nevasta aproapelui tău", a plasat pe ici, pe colo, câte un schit. Publicul e prea puţin vinovat de acest fiasco. El urmează un decret urechist de sanctificare. Dat de o Patriarhie ce preferă să miroasă tămâia istoriei. Şi care ignoră "bârfele" trecutului. Votanţii concursului au ales, până la urmă, cu organul cu care aleg clişeele de tot felul. Alegerea a adus la lumină predictibile automatisme mentale. Ca să îndreptăm acest rău ar fi trebuit nişte criterii de evaluare clar explicate publicului. Altele decât "aşa am învăţat la ora de istorie". Alegerea trebuia direcţionată de criterii raţionale şi critice. Cum ar fi: "A făcut acest om ceva ce alţi români nu se aşteptau ca el să facă? A dus ce a făcut el la progresul României?". Din acest punct de vedere Ştefan cel Mare nu ar trebui să capete nici un punct. El a făcut ce orice prinţ din vremea lui ar fi făcut. Plin de sine, a tăiat orice cap care părea să se ridice mai sus ca al său. Mai ales cap de român. Grigore Ureche ne descrie astfel cauzele războielor sale constante cu muntenii:

Vă leato 6978 [1470], într-acéia vréme întră zavistiia între Ştefan vodă şi între Radul vodă, domnul muntenesc, pre obicéiul firei omeneşti de ce are, de acéia poftéşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan vodă ale sale să le ţie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză. Strâns-au ţara şi slujitorii săi şi au întratu în Ţara Muntenească, de au prădatu marginea, fevruarie 27 dni şi au arsu Brăila în Săptămâna Albă, marţi.

Războiul a fost nu numai fratricid, dar şi scandalos de sângeros. Tot Ureche ne spune:

Radul vodă pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi, că pre toţi i-au tăiatu (Ştefan-vodă) şi toate steagurile Radului vodă le-au luat şi pre mulţi vitéji i-au prinsu vii şi pre toţi i-au tăiatu (Ştefan), numai ce au lăsatu vii 2 boieri de acei mari, pre Stan logofătul şi pre Mircea comisul.

Păi frumos şade la cel mai mare român să intre in istorie ca "vlahoctonul", cum i-ar fi spus bizantinii, omorâtorul de munteni? De remarcat că se tot spune că din treizeci şi ceva de bătălii, câte a purtat, Ştefan a pierdut numai 2. Da, şi dintre ele cîte au fost cu cu vecinii de la sud sau de la vest? Mai mult. Războiul cel mare cu turcii a pornit tot din pricina zavistiei cu muntenii. Radu cel Frumos era protejatul personal al sultanului. Turcii au vrut să îi dea o lecţie lui Ştefan . Deşi Ştefan a cîştigat prima mutare (victoria de la Podul Înalt, 1475), istoria s-a sfârşit cu dezastrul de la Valea Albă, unde domnul de la Putna a pierdut aproape tot. Mai ceva ca la ruletă. În treacăt fie spus, confruntarea cu turcii l-a aruncat în vasalitatea leşească, care a dus şi ea la un număr de bătălii. Păi bine mă--veţi zice ca în bancul în care Bulă se suite-ntr-un copac de frica ursului, şi se tot dă către partea subţire a unei crengi cu ursul după el--da' tu cu cine ţii? Cu ursu'? Păi, nu cu ursu', dar cu alte contramodele, care chiar au făcut lucruri tari, de care nu prea auzim acum. Dacă ar fi să folosim criteriul propus mai sus--un act care a contrazis prejudecăţile epocii şi i-a pus pe români pe hartă--eu aş propune doi contracandidaţi la funcţia de mare român. Primul: Constantin Mavrocordat. Domnul care a desfiinţat şerbia personală (legarea de glie) cu 50 de ani înaintea împăratului austriac Iosif al doilea. Al doilea: regele Ferdinand, care nu s-a opus declaraţiei de război împotriva propriei sale tări de baştină (şi a propriei sale familii) în 1916. Mavrocordat, un iluminist fin şi om de curaj, a desfiinţat şerbia legală la 1746. În Germania, de pildă, şerbia s-a prelungit pînă în secolul 19. Gestul lui Mavrocordat a fost unul de pur idealism. A fost motivat de conştiinţa faptului că şerbia era o frână a progresului în toate înţelesurile cuvântului. Un progres, însă, teoretic, într-o vreme în care românii erau o periferie a unei civilizaţii în decădere (otomană). Clasa diriguitoare românească nu a înţeles, bineînţeles, nimic şi a continuat şerbia de facto până la Cuza Vodă. Ferdinand e un caz cu adevărat extraordinar. Unchiul său, Carol I, murise de inimă rea în 1914. Guvernul român îi trecuse peste vrere şi declarase România neutră. Carol perfectase un tratat pe sub masă cu Puterile Centrale, prin care România ar fi trebuit să li se alăture într-un conflict împotriva Rusiei. Neamţ get-beget, crescut, educat şi trăit în Germania până la 24 de ani, ofiţer în armata germană, Ferdinand nu a ezitat prea mult când românii au declarat război Austriei, aliata fidelă a patriei sale natale. A rămas credincios cauzei Antantei chiar şi când România era redusă la un ciot. Moldovenesc. A refuzat să semneze umilitorul tratat de pace de la Bucureşti, prin care România se preda Puterilor Centrale. Mai mult, în 1919-1921 a prezidat asupra marei reforme agrare care a prelungit viaţa României democratice cu două decade. Desigur, puţini se gândesc la cei doi domni în aceşti termeni. Dacă se gândesc la ei vreodată. De vină e şi accentul prostesc care se pune pe chestiunile pur militare şi pe ctitoriile de prestigiu în evaluarea "măreţiei" româneşti. Adevărata virtute a unei mari pesonalităţi nu este însă cât de bine bolboroseşte în apa trectutului, ci cât de clar strigă în aerul viitorului.

posted by SAM @ 10/22/2006 06:00:00 AM